Criza institutiilor publice destinate ocrotirii copiilor

Pe canalele de televiziune si retele de satelit continua sa se propage imagini de-a dreptul sinistre, infatisand "copiii strazii" din Romania sau adolescentii, care implinind varsta de 18 ani sunt evacuati din casele de copii unde au crescut, fiind aruncati pur si simplu in strada.

Asupra modului in care functioneaza institutiile publice pentru copii au realizat studii Institutul pentru ocrotirea mamei si copilului, UNICEF-ul si Institutul de cercetare a calitatii vietii. Concluziile au fost facute publice si prezentate presei, iar ele pun in evidenta faptul ca institutiile pentru ocrotirea copiilor continua sa prezinte grave distorsiuni, modul lor de organizare fiind fundamental nociv pentru copil si trebuind ca fie in consecinta drastic schimbat.

Din ce cauze persista aceasta stare de lucruri? Pe primul loc se afla cauzele organizatorice. Institutiile pentru ocrotirea copiilor sunt acum in subordinea a 4 organisme guvernamentale: Ministerul Invatamantului, Ministerul Sanatatii, Ministerul Muncii si Protectiei Sociale si Secretariatul de stat pentru handicapati, fiecare din aceste institutii avand obiective si conceptii diferite. Si structura personalului este o cauza importanta a mentinerii unei orientari monocolore a respectivelor institutii. Astfel, in leaganele de copii personalul este cu precadere medical, ceea ce duce la o predominare a preocuparilor medicale, in dauna activitatilor de socializare, educatie, dezvoltarea limbajului, ignorandu-se aproape complet dezvoltarea psiho-afectiva si intelectuala a copiilor. In schimb, in casele de copii scolari, incadrate preponderent cu educatori sau profesori se acorda o mai mare atentie dezvoltarii sociale a copiilor, dar nu si pregatirii acestora pentru o viata independenta, pentru a lucra intr-o profesiune, pentru dezvoltarea capacitatilor creative etc. Apoi, numarul inca prea mare de copii ce revin unui educator in casele de copii si unei infirmiere in leagane face imposibila o ingrijire individualizata, continuandu-se practica ingrijirii colective.

Din enumerarea problemelor existente in sistemul de ingrijire al institutiilor pentru copii (cele expuse nu sunt singurele lipsuri), reiese ca este necesara reformarea acestor institutii, pentru imbunatatirea conditiilor de viata oferite copiilor si transformarea lor intr-un mediu cat mai apropiat de cel familial.

Din pacate, ritmul transformarii lor este lent. Exista institutii pentru copii (cazul centrului de primire minori din Galati) care functioneaza in conditii fizice si sociale de-a dreptul mizere. Capacitatea de interventie a sistemului guvernamental pare a fi in acest caz, dar si in altele, paralizata. Schimbarile necesare in institutiile pentru copii trebuie sa priveasca atat personalul, prin diversificarea persoanelor angajate (de la medici, pedagogi, la psihologi, asistenti sociali, specialisti in puericultura) pana la organizarea interna a acestor institutii.

Importanta este realizarea unui mediu de viata cat mai apropiat de cel familial si spre acest scop trebuie sa se indrepte eforturile de schimbare.

In fine, este necesara o schimbare de legislatie. Legislatia actuala nu prevede nimic pentru tinerii ce depasesc 18 ani. Dupa ce au implinit aceasta varsta, fara nici un fel de sprijin, fara a avea deprinderea de a trai independenti, tinerii sunt pur si simplu aruncati in strada.

Institutiile pentru copii se afla acum intr-o reala criza de sistem, iar aportul organizatiilor neguvernamentale este insuficient pentru deblocarea situatiei grele in care aceste institutii se afla. Se asteapta o actiune ferma a Guvernului si finantarile necesare pentru ca incetul cu incetul imaginea inca deplorabila a acestor institutii sa se modifice spre binele copiilor.

Clara Dumitrescu